Vechiul Radio

Nu am povestit mult de copilăria mea pe blogurile mele (pentru că, oricum o întorc,  oricum o sucesc, încă doare, dar poate într-o zi am s-o fac, detaliat. sau poate nu), dar între timp, mă bucur de amintirile frumoase. Și printre aceste amintiri este radioul, și mă bucur că am găsit pe net unul asemănător cu cel al bunicilor mei (până la zece ani am fost crescută de bunici, am stat la ei, la țară, împreună cu sora mea).

Se întâmpla oarecum des ca seara să ascultăm „teatru radiofonic”, care nu era altceva decât o poveste recitată, iar eu eram fascinată. Nu atât de povestea în sine, cât de interpretarea actorilor, sau actorului, că de multe ori era doar un actor ce recita. Îmi amintesc timbrul vocal, intonația, fluctuațiile vocii (când neutră, când caldă, când gravă și serioasă, când veselă, când tristă, funcție de cum era povestea). Și eu eram absolut uimită de cum simple cuvinte prindeau viață, de cum se încărcau de emoție și ajungeau drept drept sub piele, învăluind inima și inundând creierul. Mă transporta, acest fel de a recita, exact în miezul poveștii, de-mi părea că sînt eu protagonista. Adormeam eroină, cu imaginația plină de scenarii și aventuri.

Pe urmă, la același radio, îmi amintesc de „cotele Dunării”. Era îngrozitor și de fiecare dată mă umplea de nervi. Cum Dunărea este un fluviu navigabil, cum Dunărea trece prin șapte țări, mă gândeam că aceste informații or fi importante pentru unii,  dar cum erau spuse în mai multe limbi, mi se părea că nu se mai termină.

Pe urmă, era muzica. Ei da, asta știu că era pentru mine :))  Nu foarte des o puteam asculta, iar când se întâmpla erau transmise diverse stiluri (vals, romanțe, populare, simfonii, etc ) și nu toate îmi plăceau și nu toate reușeau sa miște ceva în mine, motiv pentru care, în acele puține dăți când ascultam muzica „inimii mele” ajungeam la stele. Ca prim gest, voiam să dau volumul mai tare, dar de fiecare dată bunica nu mă lăsa, spunând că „nu e casă de nebuni” și regla ea volumul, mai încet de cum anterior, iar eu mă ofticam cât puteam de tare. Așa, în loc să dansez, trebuia să-mi lipesc urechea de „aparat” să ascult și eu muzica ce-mi plăcea. Câteodată, rar, se întâmpla să fiu singură în casă și la radio să fie „acea muzică”, și astfel reușeam și eu să mă bucur un pic.

Sînt multe melodiile pe care mi le amintesc cu precizie, dar două dintre ele s-au lipit parcă mai mult de urechile mele. De una dintre ele voi povesti într-un alt articol, că are o istorie a parte, însă cealaltă este… Rasputin, de Boney M.

Ah, acum o pot asculta și dansa cât vreau! La maxim!

Personale

Lumea de lângă tine Vezi tot →

”Dacă vrei ceva ce nu ai mai avut niciodată, trebuie să faci ce nu ai mai făcut niciodată” -Thomas Jefferson

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: