Un lung tren ne pare viața. Ne trezim în el mergând, Fără să ne dăm noi seama, Unde ne-am suit și când. Fericirile sunt halte, Unde stăm câte-un minut, Până bine ne dăm seama, Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sînt stații Lungi, de nu se mai sfârșesc Și în ciuda noastră parcă, Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare, Înainte tot privim, Să ajungem mai degrabă La vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii, Clipe scumpe și dureri, Noi trăim hrăniți de visuri Și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă. Câți în drum n-am întâlnit, Iar câte-un bătrân coboară, Trist și frânt, sau istovit. Vine-odată însă vremea, Să ne coboram și noi. Ce n-am da atunci o clipă, Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă, Plângem timpul ce-a trecut, Sună goarna veșniciei: Am trăit și n-am știut.
de Traian Dorz
