Când eram mică și am auzit pentru prima dată de deșerte, când am văzut pentru prima dată un deșert la televizor, când am văzut acele imense teritorii aride, cu condiții extreme și ostile, fără nicio urmă de viață (credeam atunci), mi-am zis în gând un soi de sentință finală: într-un asemenea loc n-aș vrea să merg niciodată, n-aș vrea niciodată să am în fața ochilor un astfel de peisaj, n-aș vrea să mă trezesc într-un așa loc în nicio circumstanță. Dar văzând fotografiile astea (și multe altele) parcă parcă m-as răzgândi. :)) Vorbesc de el, de minunatul Deșert Alb, ce se găsește în New Mexico (America de Nord).
La o înalțime de 1 185 m deasupra nivelului mării, acest deșert constituie cel mai mare depozit natural de gips, pentru că, spre deosebire de alte deșerte, ale căror nisipuri sînt formate de quarț, acesta este format de un mixt de gips și calciu (de aici și culoarea albă).
Chiar dacă este situat intr-o zonă foarte caldă, deșertul rămâne întotdeauna rece, asta pentru că reflectă lumina soarelui, în timp ce altele o absorb.
A făcut și carieră cu frumusețea lui, fiind amintit în multe romane din sec XX, și fiind văzut în videoclipuri (printre care Frozen al Madonnei).
Uitați-l, în toată splendoarea, 442 km2 un ocean de dune albe, înghețate pentru totdeauna.
