Atât de fragedă (de Mihai Eminescu)

Atât de fragedă, te-asameni, Cu floarea albă de cireş, Şi ca un înger dintre oameni, În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Şi de la creştet pân-în poale, Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii, Răsai ca marmura în loc –, S-atârnă sufletu-mi de ochii, Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire, Mireasă blândă din poveşti, Nu mai zâmbi! A ta zâmbire, Mi-arată cât de dulce eşti.

Cât poţi cu-a farmecului noapte, Să-ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde şoapte, Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinţi: E-ntunecoasa renunţare, E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine, Să nu mă ţin de pasul tău, Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină, Şi vecinic n-o să mi-o mai iert, Spăşi-voi visul de lumină Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană, A pururi verginei Marii, Pe fruntea ta purtând coroană – Unde te duci? Când o să vii?

(1879, 1 septembrie)